cel mai ciudat e când ești singur. acum ești înconjurat de un milion de oameni care își duc pasul grăbit mai departe. dar e bine, zgomotul îți oferă convingerea că ești. dar în secunda doi îți dai seama că ești singur. nu-i nimeni să-ți răspundă. peretele mai mult ca sigur n-o s-o facă!

și mai ciudat e când nu mai ai nici cea mai mică idee care e protocolul singurătății. stai cu fața la perete și spui ”bun, sunt eu cu mine acum, dar ce ar trebui să fac?”. ce ai prefera? adopți poziția gânditorului și îți faci curat în gânduri sau îți pui melodia preferata la cel mai ridicat volum cât să îți convingi vocile interioare că tu nu ești acolo? îți gătești ceva gustos cu intenția de a te răsfăța în cel mai hedonic mod sau faci o baie fierbinte privind cum se ridică aburii?

serios... care naiba mai e protocolul? ce trebuie să fac cu încăperea asta goală? o fi clișeic, dar tăcerea asta nu face nimic relaxant sau terapeutic pentru mine. nu. tot ce face e să-mi țipe problemele, una câte una, din nou și din nou și din nou și din nou și din nou!
dar e ok. îmi dau seama că e ianuarie și ca mi-e predestinată neliniștea.