am ajuns epuizată acasă, dar măcar de data asta când am spus acasă nu m-am referit la camera altui om, ci chiar apartamentul în care mă aştepta fericită mama mea.
nu m-a deranjat să fac un milion de comisioane şi de vizită... din contră, am putut spune cu dragă inimă "am puţină treabă cu mama...".
mi-am petrecut seara de sâmbătă în cel mai uncool mod posibil, am stat în pat cu mama şi ne-am uitat la emisiunile alea proaste de la tv, gen reality show, dar cu actori plătiţi. genial!
iar acum... acum m-am trezit în mirosul ăla... ştii cum absolut toate casele au un miros specific care dacă stai prea mult timp acolo nu îl mai simţi? e, are şi casa mea un d-ăla! unul foarte plăcut chiar! şi pentru un minut am stat cu ochii închişi în sufrageria căreia o dată îi spuneam "camera mea" şi mi s-au închis toate sistemele, tot. mi-am dat seama unde sunt, că mai în siguranţă de atât nu pot fi şi... am voie să fiu liniştită şi fericită aici.
dar... apoi m-am gândit de ce am ajuns iar în punctul ăla în care sunt foarte multe lucruri în neregulă. şi am făcut o retroscpectivă a ultimului an. ulterior mi-am dat seama! oamenii! în ultimul an mi-a fost dat să cunosc cei mai penibili, perverşi (nu în sensul folosit în mod comun, dacă ai probleme consultă dexonline.ro), răi, mincinoşi, altruişti, mitomani, invidioşi şi din cauza lor ...
în primul rând i-am cunoscut p-ăia de mi-au fost prieteni extraordinar de buni anul trecut. ce-i drept, au fost lângă minte în nişte momente destul de nefaste pentru mine (şi puţin după) dar după aceea... s-au pierdut. am o grămadă de persoane pe care eu le-am considerat apropiate care au renunţat la mine într-o zi. probabil că asta ar fi cea mai mare dezamăgire a mea, so far. eu când investesc încredere şi drag în persoane nu o fac uşor.
în al doilea rând sunt persoanele alea care sunt... well, căcat, mi-e greu să le găsesc scuze, sunt doar rele. sunt persoanele care nu au habar de mine, de cum sunt, de trecutul meu, de gândurile, visele, ambiţiile şi dezamăgirile mele, dar se simt legitimate să spună unul, două, cincizeci de lucruri mai mult decât infecte despre mine. sunt persoanele care mă judecă în două secunde şi mă cataloghează irevocabil fără ca măcar să ştie cum mă cheamă. persoanele astea, de obicei, se aliază cu cele de mai devreme. fac o echipă grozavă.
mai sunt ăia, nesimţiţii. sunt persoanele care mă mint cu neruşinare, îşi bat joc de mine şi se asteaptă să le zâmbesc. o persoană ca aia mi-a stricat chiar şi săptămâna asta, provocându-mi dureri de inimă şi foamete acută.

astfel... eu pot spune cu mâna pe inimă că eu nu mai am nevoie de prieteni. nu mai am nevoie de cuvinte cu două sensuri, priviri, discuţii. nu. dacă s-o întâmpla să mă lase şi ultimul prieten, adică... prietenul, atunci... na... mă fac femeie de carieră, mă scald în bani şi uit de tot. revin din când în când acasă să îmi încarc bateriile cu mirosul de casă...
bun şi aşa, nu?