cateodata mi se mai intampla sa nu mai gasesc copilul din mine. ma simt de parca as fi pe o strada intunecata si pustie tipand, sperand sa-l gasesc, sperand ca o sa sara dintr-un colt in intentia de a face o gluma proasta. dar nu. si in mod clar saptamana asta e una din perioadele alea.
pentru prima oara in viata mea sunt constransa in ceea ce priveste plecarile mele, plecari ce pana acum imi erau spontane. mi-a luat vreo trei sau patru zile sa stabilesc vehement ziua in care voi fugi la mare datorita faptului ca acum am un pseudo loc de munca. inevitabil, dupa aceasta intamplare deschizatoare de drumuri gandul mi-a zburdat la cum va fi de aici incolo. 30 de zile de concediu pe an, right? deci... eu de aici incolo ar trebui sa imi planific zilele de voiaj in functie de cum zboara niste hartii prin vreun birou. daca ma imbolnavesc si hartiile nu pot fara mine? sigur, acum nu, nu sunt chiar asa de importanta unde lucrez, dar la anul? ce-o sa fac?
pentru prima oara in viata mea entuziasmul meu de plecat la mare lipseste cu desavarsire. entuziasm de care, in vremurile bune, oamenii ziceau ca e usor exagerat. nope. M.I.A. clar!
unde dracu ma duc io? ma duc inspre calculat fiecare banut pana in data de 15 cand imi intra banii, pus deoparte de locuit si, eventual, hrana. ma duc inspre uitat pe calculator la poze cu te miri ce locuri in loc sa plec cat mai departe, sa uit de mine.
pe zi ce trece... mi-e din ce in ce mai mila de adulti. si pe zi ce trece... incerc sa ma obisnuiesc cu gandul ca si eu sunt aproape acolo :|.
i hate this. i really would like to go back to being 16. sa ma grabesc la 6 seara sa plec de acasa, sa strig in timp ce ma incalt in usa "mamaaaa, da-mi si mie niste bani ca ies p'afara". acuma saraca nici ea nu mai are. vremuri de mult apuse si doruri multe prea puternice ma incearca. clar!